Exil în propria țară – Constantin Ilaș

O lucrare ce mizează tot pe povestea vieții este Exil în propria țară, ce reunește interviuri pe care Constantin Ilaș le ia unor foști deținuți politici. În demersul său, realizatorul interviurilor a plecat de la convingerea că „Cunoașterea suferințelor, abuzurilor, violențelor și crimelor petrecute pe durata regimului comunist este cu atât mai necesară cu cât astăzi, la un sfert de secol de la căderea acestui regim, lumea în care trăim este încă modelată și afectată de consecințele încercării comuniștilor de a instaura Binele Suprem cu de-a sila. Putem chiar afirma că regimul și statul comunist a instaurat, a întreținut și a menținut deliberat ceea ce Thomas Hobbes a descris drept stare de natură: frica tuturor față de oricine și suspiciunea tuturor față de toți. În acest fel partidul, statul și regimul comunist a răstălmăcit, a răsucit, a inversat sau a răsturnat sensul contractului social: în loc să-și protejeze cetățenii de rău, statul comunist a fost sursă și origine a răului în viața lor. Iar consecințele modelării unor relații sociale, interpersonale bazate pe violență, crimă, abuz, frică, suspiciune, delațiune și neîncredere le resimțim încă”.

Grație demersurilor lui Constantin Ilaș, persoane despre care publicul nu știa până în prezent au putut să ne povestească ororile prin care au trecut în pușcăriile și lagărele comuniste și dramele pe care le-au trăit familiile lor. Oameni precum Spiru Țuțu, Radu Ralea, Sergiu Movilă, Ion Năvodaru, Gelu Simionescu, Dumitru Vacariu și Dumitru Bazon ies din nedreptul anonimat în care i-a trimis regimul politic atât în comunism cât și în postcomunism și pun pe tapet răvășitoarele lor povești de viață. După cum remarca prefațatorul lucrării, Sorin Bocancea, „nedreptatea care continuă să li se facă în prezent victimelor închisorilor comunismului nu ia doar forma absenței despăgubirii materiale, ci și a tăcerii și indiferenței față de drama lor. Viețile lor nu au contat nici atunci, în marșul triumfal al societății spre comunism, și nu contează nici acum, în nebuloasa trecere spre ceea ce credem că este o societate normală. Românii se concentrează asupra problemelor cotidiene, pe care le consideră dramatice, și nu au disponibilitatea de a se mai opri și asupra adevăratelor drame, în care a fost vorba de viață și de moarte, ale celor care au avut neșansa de a fi declarați în vremea comunismului drept «dușmani ai poporului»”.

Din fericire, acest volum este un gen de reverență față de persoanele care au suferit în închisorile și lagărele comuniste. De asemenea, volumul se înscrie în seria lăudabilelor demersuri de recuperare a memoriei societății românești.